Păpuşa Rusească

Stau, mă învârt, mă gândesc… o fac. Nu am putut adormi nici după ce am scris, aşadar las textul netrunchiat şi îl pun pe o Păpuşă care nu ştie nici acum cât de tare s-a îndepărtat de conceptul de blog, cel care permite notări de genul rândurilor de mai jos. Deşi aş fi avut tendinţa de a nu mă atinge de textul cules din jurnal, pun diacritice şi vă invit într-unul dintre oraşele cheie din viaţa unei păpuşi. ¡Bienvenidos a Barcelona! joi, 2 ianuarie 2014, 06:30 (mâine plecăm)

M-am trezit foarte devreme, atât de devreme încât în Barcelona divina este încă noapte. M-am întors în pat, am citit ceva despre nişte cărţi pe care probabil că nu voi ajunge să le citesc şi am ieşit din cameră. În Barcelona este încă noapte. Dormitorul fără geamuri de pe Gran Vía nu-mi permite să fiu conectată la realitate. M-am apucat să notez fără să-mi dau seama exact ce vreau să spun, mai degrabă dorind să înregistrez un moment în timp, pe care altfel probabil că l-aş pierde printre amintiri proaspete, la fel de efemere.

Şi, scriind, îmi dau seama că mi-am ieşit din mâna personalului, în defavoarea profesionalului pe care îl abordez zi de zi. Casc pe jumătate, mă uit după ţigări şi aud centrala încălzind casa cu geamuri mari la sufragerie şi pereţi subţiri. Am pierdut numărătoarea, nu mai ştiu a câta oară vin în acest oraş pe care am ajuns să-l îndrăgesc atât de tare încât să-mi văd bătrâneţile proiectate în casele de lângă parcul Güell. Îmi vine în minte o carte poştală pe care i-am trimis-o de aici tatei, acum câţiva ani, mă uit la textul fără diacritice

şi ascult liniştea Montjuicului care se întinde generos în faţa geamului de la bucătărie, cu vedere spre dealurile învăluite în linişte şi somn.

Mă mai conectează la prezent sunetul liftului care se aude din dormitor şi frigul care mi-a intrat în oase concediul acesta. Aici e altfel. În Bucuresti caloriferele îmi dau voie să stau relaxată, îmbracată sumar, aici caut de cum deschid ochii pantalonii lungi şi hanoracul care nu este suficient de gros şi pe care în mod normal nu l-aş fi purtat în casă. Nu am făcut bagajul potrivit

Mai ridic privirea, pe geam străluceşte în intuneric doar farul ghid pentru avioane. Timpul trece şi mă întreb ce iau de la el, dacă-l folosesc corect, mi-e teamă să nu ajung să regret momente, gândindu-mă la viitor şi la cum mă voi întoarce către clipe şi voi cugeta că aş mai fi putut, când eram tânară, să iau mai multe de la momente. Mă gândesc la jurnale pierdute şi la scriituri pe care aproape că nu-mi mai amintesc în ce colţuri de internet le-am ascuns.

Mă gandesc cum timpul trece şi cum mă trage după el, îmi amintesc de prietenii vechi, de momente care m-au marcat şi oameni care se duc. E încă noapte. Mă ataşez de locuri cu aceleaşi sentimente pe care le regăsesc în suflet când mă lipesc de oameni. Şi locurile au aceeaşi putere, te duc în aceleaşi stări, te bucură şi te dezamăgesc la fel, mă fac să sufăr şi mă fac fericită în egală masura ca oamenii. Şi, aşa cum mi-aş dori să dedic fiecărui om din viaţa mea măcar o pagină, nu fiecare om îmi dă răgazul, aşa cum o fac locurile.

Barcelona e magică dar nu e a mea aşa cum este, acum, Bucureştiul. Viaţa dezvăluie multe, iar eu nu mă mai grăbesc să pun etichete pe oameni, pe locaţii, pe clipe. Le iau mai încet deşi timpul se grăbeşte. În acest moment scriu mai mult pentru mine, însă ştiu că voi publica. Este o formă de stocare a amintirilor, un jurnal pe care sper să il pot accesa mereu, la propriu şi la figurat. E încă noapte în Barcelona, iar liniştea nu se mişcă.

O păpuşă care vrea să păstreze fotografii, texte, care îşi doreşte aproape cu disperare să stocheze amintiri. Pentru că, deşi e încă noapte, timpul nu stă pe loc.