Început de an, final de carte. Citesc greu, dificil găsesc în special locul dispus să găzduiască pofta de lectură pe care o exploatez atât de puţin. Când scriam despre “Cele patruzeci de legi ale iubirii”, realizam că notam pentru întâia oară, pe Păpuşa Rusească, despre cărţi.

A început Bucureştiul

Îmi face plăcere să încep un an nou cu rânduri despre “Groapa” lui Eugen Barbu. Citesc şi am citit de-a lungul vieţii mult mai puţin decât aş fi putut şi îmi doresc. Reiau autori români şi mă teleportez în trecut, iar de data aceasta călătoria în timp a fost cu atât mai specială întorcându-mă la

facerea oraşului natal, la construirea sa din temelii, din mahalale.

Bun de tipar – 9 februarie 1983

Am obiceiul de a nota pe ultima pagină goală a cărţilor gânduri în timp ce citesc. Iniţial aş fi scris “pe ultima pagină albă”, în loc de “goală”, însă ediţia romanului este 1983, BUN DE TIPAR 9.02.1983, o reeditare apărută cu mai bine de un an înaintea naşterii mele, o carte cu pagini îngălbenite, fragile, casante.

Foto Bucureşti 1990

Chiar dacă sunt o cititoare de ocazie, pot spune că am trecut prin suficient de multe stiluri şi naţionalităţi ale autorilor cât să spun că literatura română rămâne preferata mea. Primul lucru pe care l-am notat citind “Groapa” a fost că “descrierile şi caracterizările pe care le-am găsit la autorii români îmi par unice. Poate n-am citit suficient, poate e limba mea perfectă – româna, poate sunt patrioato-subiectivă. Mi-era dor de astfel de scriitură simplă şi în care văd fiecare rând, netulburat, cu ochii minţii.”

Mi-am cunoscut mai bine oraşul

Citind romanul lui Barbu, mi-am cunoscut mai bine oraşul, mi-am putut imagina formarea sa din “mahalaua Grantului, la pod”, din maidanele din Griviţa, din mahalaua Cuţarida, în care autorul a trăit o bună bucată din viaţa sa, aşa cum spune şi în interviul de la finalul cărţii, acordat la 25 de ani de la prima apariţie a romanului “Probabil că mult din caracterul meu bătăios s-a format acolo, în Cuţarida, unde am locuit o jumătate din viaţa mea de până acum”.

Actuala zonă rezidenţială din nord nu era altceva decât “gârla Herăstrăului”, iar eu am înţeles mai bine ce e cu câinii maidanezi despre care credeam că s-au înmulţit incontrolabil în momentul în care regimul comunist a început să dărâme case, pentru a construi blocuri.

O lectură uşor de parcurs şi pe alocuri grea pentru suflet, presărată cu episoade-pilde. Unul dintre acestea, despre Marin Pisică din Cuţarida, care lucra la abator, mi-a rămas mult timp pregnant în minte. Mă bucur să fi citit răndurile unuia dintre primii bucureşteni (romanul a fost scris între anii 1946-1956) şi recomand cartea oricui vrea să înţeleagă mai bine un oraş atât de viu şi de complex, oricui este interesat de evoluţia iubitului Bucureşti.

Hoţi, lăutari, fete de măritat neascultătoare, cârciumi şi noroaie, boieri şi negustori, câini, obiceiuri, ţiganca focoasă, rânduri cu tâlc, scrise atât de demult şi, totuşi, atât de actuale.

“A chemat lăutarii lângă el. Toată noaptea i-au cântat ţambalagiii la ureche. Degeaba. N-a putut să se îmbete. Dimineaţa avea capul limpede şi inima criţă.”

Cu drag,

O păpuşă din Bucureşti