Louise Delmont este fosta mea profă de la Jurnalism, care a preferat să utilizez pseudonimele sale din online pentru a semna textul de faţă. Am scris licenţa sub îndrumările sale, am împărţit aceeaşi casă pentru câteva zile, am spus poveşti despre iubiri toxice în vara călduroasă pe balconul mic, am crescut spre maturitate alături de ea şi am devenit, pe nesimţite, prietene. Am învăţat şi învăţ multe de la Louise; şi ea spune că a învăţat de la mine, deşi mi-e greu, uneori, să văd ce, cunoscând o parte importantă din experienţa sa de viaţă. Întâlnirile noastre nu sunt nici rare nici dese, mereu ştim una de cealaltă şi e genul de relaţie care îmi aduce multe satisfacţii sufleteşti, chiar şi după numai un telefon sau un gând (şi de multe ori gândul vine la gând pentru că am senzaţia că simte când energia minţii mele merge către ea şi, la scurt timp, mă sună).

În cadrul celei mai recente întâlniri pe care am avut-o, am făcut schimb de impresii legate de epilarea mustăţii – depilarea, subiect de vară, omniprezent în revistele cu coperţi lucioase şi pe site-urile pentru noi. De la benzile depilatoare Veet, Farmec şi elmiplant am trecut spontan la invitaţie şi iată noua păpuşă ce semnează. Louise scrie cu greutate. Îmi spune că mereu şi-a dorit undeva în adâncuri să publice glossy. Rândurile de mai jos nu fac parte din registrul obişnuit al Păpuşii, însă o schimbare de atitudine curăţă energii şi împrospătează. Înarmaţi-vă cu minte deschisă şi citiţi cuvinte pe care nu le-aţi mai văzut aici. Vă invit să parcurgeţi altfel de beauty. Doamnelor, Louise:

Louise smulge şi priveşte satisfăcută

Mă surprind adesea aruncînd cîte o privire care, retrospectiv, mă înspăimîntă. Ştii cum e – smulgi aproape cu sadism banda depilatoare de pe cîte o zonă şi apoi o ridici în aer la nivelul ochilor, o pui pe muchie şi o priveşti în zare, numărînd parcă firele, adulmecînd direcţia lor de creştere, evaluînd grosimea şi rezistenţa firelor care, iată, ţi-au dat ceva bătaie de cap. Cu cît părul e mai fin (spre invizibil) prin zona proaspăt adusă la standarde – a se citi, cosmetizată sau, după caz, brutalizată – cu atît satisfacţia privitoarei este mai mare.

Cuvântul greu şi needitabil

Despre aceste priviri vreau să vă vorbesc. În ele se întîlnesc, în toată splendoarea, fascinaţia şi abjecţia. Fascinaţia noastră faţă de acele lucruri pe care cultura şi civilizaţia în care trăim ni le construieşte, încet dar sigur, drept ‘abjecte’ (Julia Kristeva a vorbit despre abject în relaţie cu corpul construit social al femeii): părul de pe corp, fluidele corporale, mirosurile corporale. Dinţii strîmbi. Grăsimea. Şi, cumva, toate sînt supuse aceluiaşi regim, în societatea actuală: sînt înlăturate, acoperite, epurate de pe corpul devenit aseptic, androgin, efilat, înveşmîntat doar în lucruri artificiale: creme, parfumuri, cosmetice, haine, accesorii.

Iar deşeurile acestea, deşi de nedorit, sînt cumva ale noastre şi, prin aceasta, parte a unor obiceiuri pe care le păstrăm pentru noi. În intimitate putem tria hainele – curate, murdare – mirosindu-le. Vom face asta cu ale noastre, dar nu şi cu ale altora.

Micul nostru secret

Ne privim firele prinse cu vîrfurile în ceara de pe banda de epilat, dar evident nu arătăm şi altora această ‘ispravă’. E micul nostru secret. Toate o facem, cumva inconştient, poate cu ceva guilty pleasure. Poate cu acelaşi tip de privire pe care o aruncăm unei bucăţi de faianţă devenită după ceva frecare albă şi strălucitoare. Nevoia de pur, de curat, de defrişat, desţelenit, despădurit, civilizat e în noi toţi. Sau poate cu privirea curioasă, într-o perpetuă nevoie de auto-cunoaştere. Sau privirea ipohondră, mereu în căutarea unor urme, indicii, semne ale alunecării spre boală.

Eradicarea unei urme a animalului din noi

Şi dintre toate rămîn două variante universal valabile: fascinaţie faţă de obiectul abject sau doar satisfacţia sadică de a mai fi eradicat o urmă a animalului din noi, de a fi ajuns cu un pas mai aproape de idealul de frumuseţe al epocii noastre.

O păpuşă sub pseudonim – Louise Delmont, Gadjodillo